Interviul cu judecătorul Silviu-Gabriel Barbu conturează parcursul său către Drept și felul în care contextul României anilor ’90 i-a format o perspectivă profund realistă asupra justiției și societății. El explică faptul că alegerea Facultății de Drept a venit după un traseu personal cu ezitări (inclusiv o tentativă spre filosofie), dar și sub influența climatului public de după Revoluție, când procesele intens mediatizate au creat percepția unei „justiții-spectacol” și au alimentat curiozitatea civică.

În acest de interviu, Alina Matei îl provoacă pe Silviu-Gabriel Barbu să explice tranziția sa profesională (procuror civil și militar, apoi judecător) și felul în care cunoaște din interior meseria de procuror. Barbu descrie activitatea procurorului ca fiind una intens solicitantă și încărcată de dileme morale: încă din etapa planului de anchetă apare întrebarea fundamentală dacă suspiciunile sunt justificate și dacă intruziunea în viața persoanei investigate este proporțională sau excesivă.

El critică tendința unor magistrați de a trata cu lejeritate încălcarea vieții private și observă o utilizare tot mai frecventă a interceptărilor și supravegherii video, pe care o consideră contrară caracterului lor de excepție. În viziunea sa, această „explozie” a tehnicilor invazive arată cum puterea poate eroda rațiunea și poate produce un sistem disfuncțional, în care se preferă soluții facile în locul anchetei clasice, cu metode criminalistice. Consecința practică pe care o subliniază este supraîncărcarea cu informație, întârzieri mari la transcriere și o eficiență scăzută, în timp ce invadarea vieții private devine aproape un reflex instituțional.

Barbu aduce în discuție și o problemă pe care o consideră gravă: folosirea mandatelor de siguranță națională (procedură specială, derogatorie) în cauze de drept comun, prin „convertirea” scopului lor. Critică lărgirea ariei de „siguranță națională” către infracțiuni precum corupția sau evaziunea fiscală și avertizează că astfel de extinderi pot crea derapaje de constituționalitate, inclusiv prin validarea probelor obținute cu metode specifice intelligence-ului în dosare obișnuite. Pentru a face diferența intuitivă, folosește o comparație între investigația polițienească (tip Poirot/Sherlock) și metodologiile de spionaj (tip James Bond), argumentând că amestecarea acestor „lumi” riscă să distorsioneze standardele de legalitate și proporționalitate în justiție.

Interviu complet pe juridice.ro